Nu mai stiu de cate ori am auzit pe la petreceri, pe la adunari cu prietenii, glume despre fetele care fac videochat si injurii gratuite la adresa lor. Asta pana cand n-am mai suportat si cu multa senintate le-am spus “si eu fac videochat”.

S-a auzit un pufait si a rasarit cate un zambet in sictir in coltul gurii: “da, cum sa nu!”.

“Serios, fac videochat si va recomand si voua”. Nu s-a mai auzit nici musca. Liniste totala. Cu multa stapanire si cu o dorinta arzatoare de a spune adevarul in gura mare, mi-am inceput povestea.

“Stiti ca tata s-a imbolnavit in urma cu cateva luni si ca am umblat prin spitale, pe la zeci de doctori si am facut tot felul de investigatii…Am avut nevoie de bani. Nici n-am stat pe ganduri si am stiut ce trebuie sa fac. Am hotarat sa fac videochat. Cand am vazut cum sta treaba, ce putere iti ofera banii, cata siguranta si cate usi deschid, mi-a parut rau ca nu am facut asta mai demult. Puteti sa spuneti ce vreti, sa ganditi vrute si nevrute despre mine. Ma bucur ca tata e pe linia de plutire, ca pot sa-mi ajut parintii in continuare si ca pot sa fiu libera. Si da, apartamentul in care stau acum nu e in chirie, e al meu de fapt”.

Am urmat  multe intrebari, le-am raspuns tuturor. Desi la inceput m-au privit cu ochii cat cepele, pe masura ce le povesteam de fapt in ce consta jobul meu, cati bani fac, parca am simtit si un pic de invidie.

La mine povestea despre intrarea in lumea videochat-ului a fost determinata de o intamplare trista, dar nu regret nici un moment ca am luat hotararea asta. Ba mai mult, mi-as fi dorit sa aleg sa fac asta mai devreme, cand eram mai tanara si mi-as fi putut usura viata.

Dar vorba aia, “niciodata nu e prea tarziu”.